Personalitate polivalentă a spațiului academic și cultural românesc, prof. univ. dr. Nicolae Vasile este inginer, cercetător, profesor universitar, jurnalist, poet și eseist, cu o activitate remarcabilă desfășurată pe parcursul a peste patru decenii.
Membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, președinte al Filialei UZPR „Cronica Timpului”, director al revistei „Cronica Timpului”, autor a numeroase volume tehnice și literare, coordonator al enciclopediei „Scriitori din Generația 2000” și promotor al unei filosofii originale – Sistemismul –, domnia sa reprezintă un model viu de interdisciplinaritate și vocație formativă.
Tanța Tănăsescu: Domnule profesor, v-ați format într-o perioadă de efervescență tehnologică și academică la Institutul Politehnic București. Cum a influențat această etapă definitorie întreaga dumneavoastră carieră?
Prof. univ. dr. Nicolae Vasile: Am fost student la Facultatea de Electrotehnică (azi, Inginerie Electrică) în perioada 1973-1978. Este o facultate dintre cele fundamentale. Ca preocupare vine din anul 1904, când Nicolae Vasilescu-Karpen se întorcea după studiile din Franța și i s-a creat Catedra de Electrotehnică, prima structură de învățământ universitar din România în domeniu. Când a devenit rector, în anul 1920, și a restructurat Politehnica după modelul vestic, Electromecanica a fost una dintre cele patru facultăți. A fost cel mai longeviv rector, până în 1940, timp în care a avut și niște mandate de ministru. Această personalitate a impus un nivel calitativ de vârf pentru cadrele didactice, care s-a păstrat până în prezent. Am avut norocul să-i am printre profesori pe acad. Remus Răduleț, personalitate mondială a domeniului, care a condus Comisia Electrotehnică Internațională în perioada 1963-1967, și pe prof. Marcel Roșculet, unul dintre marii matematicieni ai acelor vremuri, ambii cu scrieri apreciate de filozofie, respectiv poezie, pe lângă cele din specializările lor de bază. Despre al doilea, am scris și un articol cu titlul, „De la el am învățat ce însemnă infinitul”. Infinitul matematic și cel poetic au multe în comun.
T.T.: Ați coordonat activități importante în cadrul ICPE SA București. Cum ați reușit să armonizați cercetarea științifică cu managementul unor proiecte tehnice de anvergură?
N.V.: Proiectele din cercetare, ca de altfel orice fel de proiecte, au reprezentat pentru mine o inițiere în ceea ce avea să devină mai târziu modelul filozofic “Sistemism”, adică o activitate care are o țintă de atins, o gândire a ceea ce este de făcut, o serie de acțiuni practice de realizare și un control final (sau autocontrol) prin care se confirmă că ținta a fost (sau nu a fost) atinsă. Cercetătorul trebuie să aibă în primul rând viziune. Prin aceasta el își stabilește țintele. Este cel mai important lucru în cercetare și inovare. Cine nu are viziune devine un simplu executant, care lucrează pentru proiectele altora. Ulterior am constatat că proiectele intră la rândul lor în cadrul unor strategii, care se modelează tot pe teoria sistemelor, iar punerea lor în aplicare face obiectul a ceea ce înțelegem prin management. Vedem deja o primă asemănare între fenomene din domenii diferite (tehnic și economic) modelate prin aceeași teorie matematică, teoria sistemelor. Aceasta este esența sistemismului.
T.T.: Ce provocări și satisfacții ați întâlnit în lucrul cu studenții din domeniul ingineriei electrice și energetice pe durata deceniilor în care ați profesat la catedra Politehnicii bucureștene?
N.V.: Îmbinarea ingineriei electrice cu energetica, adică a creației de echipamente electrice cu utilizarea lor inteligentă în proiecte din domeniul energiei, mi-a produs o serie de satisfacții nu doar în învățământul superior, ci și în activitatea managerială de la ICPE și Camera de Comerț și Industrie. La aceasta din urmă am condus Secțiunea Industrie, la Camera Națională în perioada 2002-2005 și la Camera București în perioada 2005-2010. Aplicațiile, devenite foarte spectaculoase azi, dar care atunci erau luate în derâdere de mulți, sunt: sursele regenerabile de energie, automobilul electric, încălzirea electrică și locuințele inteligente. În toate acestea am scris articole și cărți, am condus proiecte de licență și dizertație, am coordonat teze de doctorat, am condus proiecte de cercetare, am promovat programe naționale și am condus proiecte internaționale. Situația din prezent reprezintă pentru mine ceea ce am visat acum câteva zeci de ani. Unele dintre visurile mele sunt acum strategii ale Uniunii Europene.
T.T.: Sunteți membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, președintele Filialei „Cronica Timpului”. Cum percepeți rolul jurnalismului cultural și științific în epoca digitală?
N.V.: În epoca digitală sau nedigitală, rolul jurnalismului este același, de a promova progresul omenirii. Uneori, progresul omenirii și interesul oamenilor nu înseamnă același lucru. Îmi amintesc de lupta de idei din perioada Programului Apollo, când se făcea multă propagandă pe ideea că „noi murim de foame și ei vor să ajungă pe Lună!”. Chiar dacă uneori sumele investite în cercetare par uriașe, la nivelul cifrelor absolute, la scara relativă, cheltuielile nu sunt decât de ordinul fracțiunilor de procent. Jurnaliștii, cei cu viziune, trebuie să promoveze situația reală și să vadă viitorul prin desișul de interese ale prezentului. Da, jurnaliștii, ca și cercetătorii și inventatorii, trebuie să aibă viziune. Iată, altă situație unde domeniile tehnic și umanist converg.
T.T.: Aplaudăm și recenta dumneavostră lucrare monumentală, pentru care sunteți inițiator cât și coordonator – o enciclopedie dedicată scriitorilor contemporani. Ce criterii ați avut în vedere în selecția autorilor și cum apreciați receptarea acestei ample lucrări de către public?

Articolul Despre știință, cultură și viziune sistemică, cu prof. univ. dr. Nicolae Vasile, director al revistei „Cronica Timpului” – de Tanța Tănăsescu a apărut prima dată pe Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România.

Sursa: uzpr.ro