La fiecare 5 ani, romanii făceau recensământul populației, după care urma o „iertare” colectivă, oficiată de către unul din Consuli, pe Câmpul lui Marte, de la Roma. Întervalul respectiv se numea lustrum, după un cuvânt grecesc omonim, iar iertarea propriu-zisă se numea lustrație. În zilele noastre, termenul a reapărut, cu un sens schimbat, în contextul limitării accesului foștilor demnitari comuniști la funcții publice, după 1989. Dacă a fost sau nu o lustrație adevărată, sau doar de fațadă, rămâne ca Istoria să se pronunțe. Cert e că, după model antic, am adunat și eu cam 14 luștri de viață, trăită pe din două, jumătate în fostul regim, totalitar și abuziv, iar cealaltă în deplină libertate și democrație, fără a fi nevoit să mă supun și la o rituală lustrație, cu toate că sub ambele regimuri am avut aceeași profesie, cea de jurnalist, practicată consecvent și fără (prea mari) compromisuri. De regulă ne cam place, ca nație să ne considerăm unici. „Nu degeaba am murit la Revoluție”, umblă vorba. Adevărul e că „vântul schimbării”/„Wind of change”, după numele unei cunoscute balade a grupului „Scorpions”, care a înregistrat în 1990 un record absolut de vânzări de discuri, estimat la 14 milioane de exemplare, a cuprins tot Estul comunist, de la Moscova, la Berlin, și de la București, la Tallin, Vilnius, ori Minsk, până la Praga, Budapesta sau Chișinău, iar ceea ce am trăit noi, ca jurnaliști, în urmă cu 35 de ani, a fost o experiență comună, un „cutremur continental” ale cărui urme se resimt și azi. Ce a lipsit fundamental Estului care s-a scuturat de comunism cu scârbă și mânie a fost însă tragismul morții, sângele și durerea. Martor la mitingul din Piața Palatului, când pentru prima dată, după 25 de ani la cârma țării, Ceaușescu s-a retras îngrozit de mânia populară, apoi la celebra Baricadă, iar, în zilele care au urmat, la ocuparea fostului sediu al Comitetului Central, dar și semnatar al primelor texte „libere” publicate în ziarele ce au apărut, unele chiar în ziua fugii Ceaușeștilor, altele în zilele imediat următoare, pot spune că am trăit și eu Revoluția română „în direct”. Am simțit moartea aproape, am auzit gloanțele șuierând, am văzut cu ochii mei trăgători pitulați pe după cornișele blocurilor din zona Palatului Telefoanelor. E greu să mă convingă cineva acum că au fost simple vedenii, manipulări, sau fake-uri, în limbaj contemporan, iar rescrierea istoriei e doar factuală, nu obiectivă. Ce am câștigat, ce am pierdut trăind acele clipe și acele zile, pentru care nu am simțit nevoia să cer Certificat de autentificare? Mi s-a părut, atunci și acum, că însăși profesia de gazetar mă îndemna să fiu în stradă, iar nu neapărat convingerile „revoluționare”. Am câștigat enorm, ca gazetari, în primul rând: libertatea cuvântului, dreptul de a călători, chiar și dreptul de a refuza și de a ne împotrivi. Pentru cine nu a practicat gazetăria în comunism par cuvinte mari. Pentru generația mea, sunt esențiale. Cu sau fără lustrație, viața a mers înainte și sper să adun mai mulți luștri pe stil nou decât mi-a dat viața de dinainte.
Articolul 14 luștri, două vieți, o singură profesie – Marian Nencescu, membru al Consiliului Director al UZPR a apărut prima dată pe Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România.
Sursa: uzpr.ro
