În vara anului 2002, praful fin al Kandaharului se ridica sub roțile blindatelor românești. Ajungeam în Afganistan cu primii militari ai Batalionul 26 Infanterie „Scorpionii Roșii” din Craiova, sub comanda maiorului de atunci, Nicolae Ciucă. A fost primul batalion de infanterie românesc trimis într-o misiune de luptă în afara teritoriului național după cel de-Al Doilea Război Mondial. Pentru România și pentru jurnalismul de război de la noi era un moment istoric. Realizam atunci primele transmisii pentru Televiziunea Română, demonstrând lumii că în acel „cimitir al imperiilor”, CNN nu mai era singur. România era acolo, în prima linie, cu un profesionalism care forța respectul aliaților.
Astăzi, privind în urmă la cei 20 de ani de prezență occidentală, întrebarea nu mai este dacă intervenția americană în Afganistan a fost un eșec strategic – majoritatea analizelor spun că da – ci de ce? Afganistanul rămâne marea iluzie a Occidentului, o lecție dură despre aroganța de a crede că poți exporta democrația prin „copy-paste”. Privind în urmă, eșecul nu a fost doar unul militar, ci o prăbușire în lanț a unor teorii de laborator aplicate greșit pe un teren minat de tradiții și corupție. Prima mare fractură a fost de ordin conceptual. Planificatorii de la Washington, îmbătați de succesul reconstrucției din fosta Iugoslavie, au crezut că aceeași rețetă va funcționa și la poalele Hindukușului. Au ignorat însă prăpastia dintre o societate europeană cu structuri politice clasice și poporul afgan, guvernat de coduri tribale milenare și de o memorie a conflictului imposibil de șters prin decrete externe. Afganistanul nu a fost un stat de reconstruit, ci un puzzle cultural pe care Occidentul nu a știut niciodată să-l asambleze.
Războiul ca business
Dincolo de discursurile despre libertate, Afganistanul a fost, pentru mulți, o afacere colosală, un „el dorado” pentru contractorii privați. Cifrele sunt șocante: un profesor de economie de la US Army War College demonstra încă din 2008 că din fiecare dolar investit de guvernul SUA, doar 25 de cenți rămâneau efectiv în Afganistan. Restul de 75% se întorcea în conturile companiilor americane. Pentru mulți politicieni și generali, Afganistanul n-a fost o misiune, ci o oportunitate de carieră și profit, într-o țară unde granițele erau „sat fără câini” și taxele vamale o glumă.
Occidentul a confundat nevoia de supraviețuire a populației cu aderarea la valorile democratice. S-a pompat enorm în formarea unei armate și a unei poliții afgane, dar s-a omis un detaliu vital: loialitatea nu se cumpără cu soldă. Tinerii care s-au înrolat în armata nu au făcut-o din dragoste pentru democrație, ci pentru a asigura o minimă securitate familiilor lor într-o economie de război. Această „loialitate de conjunctură” s-a prăbușit imediat ce forțele NATO s-au retras, iar militarii au ales fie dezertarea, fie alianța cu talibanii – singura cale de a rămâne în viață.
Articolul Afganistan. Anatomia unui eșec previzibil – de Benone Neagoe a apărut prima dată pe Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România.
