Fiecare zi este o arhivă de evenimente, mai mult sau mai puțin importante pentru omenire, un interval de timp care adăpostește o colecție de întâmplări apuse, pe care memoria colectivă le-a înregistrat cu minuțiozitate, ca un semn de împotrivire statornică față de uitare. Răsfoind aceste culegeri ale timpului am descoperit că, pe 31 martie, se împlinesc 92 de ani de la nașterea poetului și eseistului Nichita Stănescu, considerat de admiratorii săi, dar mai ales de criticii literari, unul dintre cei mai importanți creatori de opere literare din secolul XX, un inovator lingvistic „cu amplitudine, profunzime și intensitate remarcabilă”, așa cum îl descria academicianul Eugen Simion.
Având în vedere faptul că Nichita Stănescu ocupă un loc de frunte în lumea versului românesc am considerat că merită să ne reîmprospătăm cunoștințele despre viața și opera sa, ca un semn de recunoștință pentru întreaga sa activitate depusă în slujba culturii poporului român. O parte din generațiile născute mai devreme au avut privilegiul de a-l vedea sau chiar de a interacționa cu marele poet, amintirile martorilor acestor clipe fiind, încă, destul de vii, dar pentru adolescenții și tinerii zilelor noastre imaginea poetului este formată doar din relatări scrise sau înregistrări audiovideo.
Nichita Hristea Stănescu – așa cum figurează în actul de naștere – a văzut lumina zilei la Ploiești, pe 31 martie 1933. Mama sa, Tatiana Cereaciuchin, era descendenta unei familii nobile din Rusia. Bunicul din partea mamei a fost fizicianul și generalul Nikita Cereaciuchin. În anul 1917, odată cu răsturnarea regimului țarist, familia mamei poetului a fost nevoită să-și părăsească țara, pentru a nu cădea victime ale bolșevicilor. Inițial s-au refugiat la Constanța, după care s-au mutat în Ploiești, unde Tatiana se va căsători, pe 6 decembrie 1931, cu tatăl poetului, Nicolae Hristea Stănescu, un cetățean cu preocupări în domeniile meșteșugăritului și comerțului.
Din cauza celui de-al Doilea Război Mondial este nevoit să parcurgă ciclul primar în localități diferite. Inițial a fost la o școală din Ploiești, după care, în urma evacuării orașului familia s-a mutat la Bușteni și apoi la Vălenii de Munte. La sfârșitul războiului revin în Ploiești și Nichita urmează, în perioada 1944-1952, cursurile Liceului „Sfinții Petru și Pavel”, devenit în zilele noastre Colegiul „Mihai Viteazul”.
De la o vârstă fragedă este captivat de pictură și pian, dar cea care îl va cuceri definitiv va fi poezia. În adolescență așterne pe hârtie primele sale versuri, pe care le rostește timid în cercul său de prieteni. Era fascinat de opera lui George Topârceanu, motiv pentru care primele încercări poetice poartă amprenta stilului inconfundabil al acestuia. Printre aceste plăsmuiri incipiente s-a aflat și o baladă adresată vidanjorilor din Ploiești, care s-a răspândit cu repeziciune printre liceeni, culegând numeroase aprecieri. Reacțiile pozitive îl vor stimula să-și continue activitatea creatoare.
Înclinația sa spre ironie îl determină să scoată – alături de colegii lui, Emil Popescu, Mircea Petrescu și Valeriu Pârvan – o revistă satirică al cărei cuprins le-a adus eliminarea din școală pentru trei zile. După această boroboață, riscantă pentru viitorul lor, Nichita și prietenii s-au reorientat și au editat o revistă de poezii, în care poetul și-a publicat epigramele și poeziile adolescentine pigmentate cu multe exprimări zeflemitoare.
Printre poeții pe care Nichita Stănescu îi citea insistent în liceu și încerca să-și modeleze propriul său stil s-au aflat Tudor Arghezi, Ion Barbu și George Bacovia. O parte din realizările sale inițiale, pe care autorul le considera „bășcălioase”, au fost recuperate din caietele poetului și publicate după moartea sa în volumul „Argotice”, tipărit de Editura „Românul”, în 1992.
Între 1952 și 1957 urmează cursurile Facultății de Filologie din cadrul Universității București. Aici își desăvârșește pregătirea sub îndrumarea unor profesori renumiți printre care s-au aflat Tudor Vianu, Alexandru Graur, Iorgu Iordan și Alexandru Rosetti. Din generația lui au făcut parte reputatul teoretician și critic literar Matei Călinescu și fostul președinte al Academiei Române, domnul Eugen Simion.
Primele sale poezii, intitulate „Au fost oameni mulți” și „La lemne, Pământ”, sunt publicate în revista „Tribuna” de la Cluj și în revista „Gazeta literară” editată de Uniunea Scriitorilor din România, aflată la acea vreme sub coordonarea lui Zaharia Stancu. Se întâmpla în anul 1957. Tot în același an devine corector și, ulterior, redactor la „Gazeta literară”, secția poezie. Printre funcțiile jurnalistice deținute de poet se mai regăsește și cea de redactor-șef adjunct la revista „Luceafărul”, în 1969, și la revista „România literară”, între 1970 și 1973, unde redactor-șef era Nicolae Breban. În paralel, poetul a deținut și o rubrică lunară în revista de cultură „Argeș”.
Cu toate că editorial debutase, în anul 1959, într-o operă colectivă intitulată „Sub semnul revoluției: 30 de tineri poeți”, primul volum individual de versuri, denumit „Sensul iubirii”, apare în anul imediat următor. Se pare că autorul nu a fost mulțumit de începutul carierei sale de vreme ce a declarat că „nu a fost un debut adevărat”, ci „un act de crispare”, însă criticii l-au descris în termeni laudativi. După acest pas timid pe tărâmul poetic au urmat volumele „O viziune a sentimentelor” (1964), „Dreptul la timp” (1965), „11 elegii” (1966), „Obiecte cosmice” (1967), „Roșu vertical” (1967), „Oul și sfera” (1967), „Laus Ptolomaei” (1968), „Necuvintele” (1969), „Un pământ numit România” (1969), „În dulcele stil clasic” (1970), „Belgradul în cinci prieteni” (1971), „Măreția frigului” (1972), „Epica Magna” (1978), „Opere imperfecte” (1979), „Noduri și semne” (1982), „Oase plângând” (1982).
Prin stilul său inovator cucerește rapid publicul iubitor de poezie. Cronicile pozitive și reacțiile din lumea criticilor îi vor aduce mai multe distincții. Uniunii Scriitorilor din România îl premiază, în anul 1964, pentru volumul „O viziune a sentimentelor”, în anul 1969 pentru volumul „Necuvintele”, în anul 1972 pentru culegerea de eseuri „Cartea de recitire”, iar în anul 1975 pentru antologia de poezie „Starea poeziei”. Tot în anul 1975 Fundația „Alfred Toepfer” din Hamburg, Germania, îi acordă „Premiul Internațional Gottfried von Herder”, conferit anual unor personalități culturale marcante din Europa de Est, fiind la acea vreme cel mai tânăr poet câștigător al premiului.
În anul 1978 primește din partea Academiei Române premiul „Mihai Eminescu” pentru volumul de poezii „Epica Magna”, iar în anul 1981 este decorat cu medalia „Meritul Cultural”, clasa a II-a. Un an mai târziu, la Festivalul internațional de poezie de la Struga din Macedonia de azi, i se conferă „Cununa de aur” în semn de recunoaștere a meritelor sale pe tărâmul poeziei.
Tot în semn de validare și prețuire a talentului său Casa de discuri „Electrecord” imprimă un disc, în anul 1980, intitulat „Nichita Stănescu – o recitare”, realizare discografică în care se regăsesc eforturile depuse de Constantin Crișan și Augustin Frățilă. Una dintre cele mai înalte forme de considerație pentru opera poetului o reprezintă, însă, nominalizarea la Premiul Nobel pentru Literatură, făcută în anul 1979, de scriitorul suedez Arthur Lundkvist. În acel an a fost o competiție strânsă între argentinianul Jorge Luis Borges, senegalezul Léopold Sédar Senghor, elvețianul Max Frisch și grecul Odysseas Elytis, iar în cele din urmă Academia Suedeză i-a acordat distincția scriitorului grec. Totuși, pentru poetul român includerea pe lista candidaților la Premiul Nobel a reprezentat un moment de referință și de validare internațională a talentului său de creator al cuvântului. Din acest punct al carierei opera sa începe să-și lase amprenta eternității în literatura română.
Din păcate, viața pentru poetul român a avut un traseu mult prea scurt. O remarcă pe care însuși Nichita a făcut-o în cursul vieții. El a declarat: „Viața asta trece prea repede, îngrozitor de repede. N-apuci să te naști, c-ai și îmbătrânit”. Nu întâmplător, în opinia lui Nichita Stănescu, cel mai frumos vers scris vreodată în limba română este cel creat de Mihai Eminescu: „Nu credeam să învăț a muri vreodată”. Iar Nichita, la fel ca „Luceafărul poeziei românești”, a învățat mult prea devreme acest lucru.
A avut patru soții, dar căsniciile s-au risipit una după alta, pentru că „poetul ca și soldatul nu are viață personală”. Și unul și altul este devotat patriei lui, iar pentru marele poet „Patria a fost limba română”.
Într-o țară în care s-au furat și înstrăinat bunuri naționale fără opreliști, în care o bună parte din patrimoniul național a fost devalizat într-un mod scandalos am rămas, totuși, cu o valoare pe care nu ne-o poate lua nimeni, o valoare inestimabilă și intangibilă. Ne putem bucura pe mai departe de tezaurul nostru spiritual, de moștenirea poetică lăsată în literatura neamului de înaintași, pentru că așa cum spunea Nichita Stănescu „poezia este singura avuție, pe care omul o are încă nejefuită”.
(Revista UZP, nr. 37/2025)
Articolul Avuția nejefuită – de Daniel-Costel Torje a apărut prima dată pe Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România.
Sursa: uzpr.ro
