În 1978, după terminarea facultății, am primit repartiție la Școala 78, lângă Uzinele Republica și am predat acolo trei ani.

Copiii veneau din familii foarte sărace, nu în sensul comod în care spunem uneori că cineva nu-și permite un lucru mai bun, ci în sensul în care un copil ajunge dimineața la școală cu nimic în stomac, uneori după un singur ceai și trebuie să stea ore întregi pe un scaun, în timp ce un adult îi cere să fie atent. Ori de câte ori îi vedeam flămânzi, cumpăram covrigi pentru toți, fiindcă nu puteam alege un singur copil și nu voiam ca hrana să-l marcheze în fața clasei drept cel sărac.

Întâi îi dai copilului covrigul, iar abia după aceea îi poți cere să se uite la triunghi

Nu câștigam mult și nici eu nu eram departe de anii pâinii uscate și ai cepei, însă tocmai de aceea știam că foamea nu poate fi amânată prin explicații. Întâi îi dai copilului covrigul, iar abia după aceea îi poți cere să se uite la triunghi; ordinea pare banală, dar instituțiile o uită mereu, fiindcă în programă lecția începe la o anumită oră, pe când în trupul copilului ziua începuse cu mult înainte.

Covrigii nu erau o strategie educațională și nu rezolvau sărăcia familiilor. Nu puteau înlocui masa de acasă, nu schimbau locuința și nu reparau toate motivele pentru care un elev ajungea obosit ori rușinat în bancă, însă produceau o pauză în care foamea nu mai ocupa întreaga încăpere. În acea pauză, copilul putea auzi întrebarea, iar profesorul putea vedea ce știe el cu adevărat, nu numai ce reușește să facă atunci când corpul îi cere altceva.

În clasă era și o fată care, la un moment dat, nu a mai venit. Aș fi putut s-o trec absentă, folosind rubrica foarte comodă prin care dispariția unui copil devine un semn în catalog, apoi să închid caietul și să-mi continui lecția. M-am dus însă acasă la ea și am văzut cât de greu trăia familia, iar absența nu mai putea fi numită lene, dezinteres sau lipsă de disciplină; fata își ajuta familia, fiindcă în viața ei școala și foamea nu erau două probleme repartizate unor instituții diferite, ci aceeași zi.

M-am întors la clasă cu un adevăr pe care facultatea nu mi-l predase: înainte să judeci cât poate un copil, trebuie să afli ce poartă cu el până la bancă. Unii vin cu un ghiozdan, în timp ce alții aduc, nevăzută, o familie întreagă.

De la copiii Școlii 78 am învățat tehnica didactică pe care aveam s-o folosesc mai târziu cu olimpicii. Am crezut că, dacă un copil e foarte dotat, se descurcă el cumva; nu se descurcă. Se pierde mai ușor decât ceilalți, pentru că nimeni nu-l crede în primejdie.

Au trecut de atunci patruzeci și opt de ani. Astăzi, în România, aproape unul din trei copii trăiește în risc de sărăcie sau de excluziune socială. Câți dintre ei ar putea fi olimpici, dar stau în bănci flămânzi sau istoviți de necazurile de acasă, în timp ce noi le măsurăm oboseala și credem că le-am măsurat mintea? Profesorii care citesc aceste rânduri îi cunosc pe nume.

Florian Colceag, octombrie 2026.