Genul publicistic în care reporterul și interlocutorul său sunt, cel mai adesea, față în față, este interviul. Considerat azi ca una dintre cele mai moderne forme pentru schimbul de opinii, dar și cu un demers investigative, interviul a apărut ca o expresie a curiozității greu de stăpânit a omului. A dorinței sale de cunoaștere. A capacității sale de a pune întrebări.
Redactorul șef de la France Inter consideră interviul un joc de Ev Mediu. Te afli în fața unui turn și vrei să intri cu forța! Încercare nereușită. Încerci poarta, apoi ferestrele și chiar crenelurile!
Fără a pune la îndoială profesionalismul unora dintre cei care semnează în paginile ziarelor ori apar în fața camerelor de luat vederi, un lucru este cert: există, astăzi, prea multe convorbiri în urma cărora cititorul sau spectatorul nu rămâne cu nimic ori doar cu un gust amar.
O posibilă explicație ar fi rolul mult prea mare al politicului în această perioadă și, ca o consecință, inflația de interviuri lamentabile. Chiar dacă mass-media noastră nu duce lipsă de subproducții, interviul, în forma lui concretă și curată, este un gen gustat de cititori, ascultători și telespectatori.
A lua un interviu este, de fapt, o aventură, o incursiune într-un suflet sau într-o minte de multe ori necunoscute ție. Odată descoperită persoana potrivită și precizată tema dialogului, trebuie găsite modalitățile de a obține de la interlocutor mai mult decât au obținut alții și chiar mai mult decât ar dori sau ar crede că poate spune el însuși. Acest lucru presupune din partea reporterului o documentare temeinică, astfel încât personalitatea și activitatea interlocutorilor să fie, în general, bine cunoscute iar sfera de probleme ce urmează să fie dezbătute pe parcursul dialogului să fie conturate până la detaliu. Ultimele neclarități pot fi lămurite în timpul discuției prealabile ori pe parcursul minutelor de „încălzire” ce preced interviul.
Caracteristica interviului de televiziune constă în faptul că persoana intervievată este văzută și auzită. Văzută cu ochelarii, cravata sa, părul său. De aceea, persoana care urmează să fie intervievată într-o emisiune la televiziune se pregătește din punct de vedere fizic. Se duce la frizer sau coafor, se machiază înainte de a intra în emisie.
Când ești văzut, rezultatul nu poate fi prevăzut. Cel intervievat nu poate prevedea mimica sa, neliniștea mâinilor sale, poziția picioarelor. Or, cele mai importante „vedete” pe micul ecran sunt tocmai privirea și mâinile. Ele sunt, în alt plan, tot prelungiri ale creierului. Zâmbetul cald, deschis, postura (demnă), gestica (redusă), dicția perfectă și logica fără cusur, bineînțeles, susțin întregul discurs la televiziune.
Unele persoane intervievate refuză să fie văzute și auzite în același timp. Când vorbesc, dându-și seama că sunt privite, se opresc, ca și cum nu poți fi bine ascultat fiindcă ești și văzut, nici să fii bine văzut fiindcă ești ascultat. De asemenea, există, uneori, o deosebire între imaginea pe care dorești s-o aibă chipul celui intervievat și libertatea de expresie a acestui chip, care ar fi necesar să ilustreze ceea ce spune. Astfel, într-o zi, un colonel în rezervă, veteran de război, Cavaler al Ordinului „Mihai Viteazul”, se afla în studioul emisiunii „Pro patria” împreună cu alți invitați. Stătea destins, așteptându-și rândul. O camera s-a apropiat de el. Nu știa că această cameră nu funcționa și brusc, expresia feței I s-a schimbat și a rămas aceeași în tot timpul dialogului. Fără îndoială, pentru a spune ceea ce ar fi dorit să spună ar fi trebuit să aibă fața destinsă pe care o avea înainte, dar era prea târziu.
Pregătirea interviului de televiziune constă, mai ales, în a pregăti persoana intervievată, adică a o determina să-și „uite” fața și să acorde o atenție mai mare la ceea ce spune decât la ceea ce, în mod spontan, ar dori să pară. Procedeul constă, uneori, în a te arăta interesat mai mult decât ar trebui în ceea ce spune. Exprimarea prin intermediul televiziunii cere precauții, antrenamente, familiarizare cu specificul și cu personalitatea acesteia.
Pregătirea psihologică poate fi compromisă de mai multe elemente. Intimitatea pe care încerci să o creezi între interlocutor și tine poate fi distrusă de explozia unui proiector sau de regizorul de studio care anunță „Atenție, peste un minut intrăm în emisie!”. Alt șoc posibil este descoperirea studioului al cărui spațiu nu îndeamnă, întotdeauna, la un dialog.

Articolul Particularități ale interviului de televiziune – de Benone Neagoe a apărut prima dată pe Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România.

Sursa: uzpr.ro