Recent s-au sărbătorit 196 de ani de la apariția primei publicații periodice în limba română din țara noastră, gazeta „Curierul Românesc”, editată la București și condusă de scriitorul și omul politic Ion Heliade Rădulescu, tipărită (cu o întrerupere temporară, după Revoluția de la 1848 și exilul ctitorului), timp de peste trei decenii, seria a II-a încetându-și activitatea la 13/25 decembrie 1859. Desigur, presa în înțelesul actual și într-un format modern este, în Europa, mult mai veche, primele publicații românești apărând la mai bine de 200 de ani după modelele similare europene, dar tot atât de adevărat este că publicațiile la care facem referire, din Italia, Anglia sau Țările de Jos nu erau întotdeauna ziare/gazete în înțelesul actual al termenului, ci mai degrabă broșuri, cu caracter „periodic”, de reglulă pamflete politice, scrieri cu caracter satiric la adesa unor „tirani” ai epocii, fiind finanțate de protectori dispuși să plătească scriitorii/„gazetarii” care, adesea sub protecția anonimatului, executau pentru ei o operație „murdară”, de denigrare a unor adversari politici sau economici. Așadar, începuturile presei propriu-zise nu au fost nicidecum atât de glorioase pe cât lasă să se întrevadă istoriile literare. De altfel, un bun cunoscător al presei bucureștene, dar și al moravurilor gazetarilor de la noi, I. L. Caragiale, relatează în câteva din „Schițele” sale unele secvențe memorabile din istoria „presei” locale, cu așa numiți gazetari care erau puși contra-cost de protectorii/finanțatorii lor să le insulte adeversarii, fapte ce ne duc cu gândul la obiceiurile lui Jonathan Swift care obișnuia să-și publice în gazete precum „The Spectator”, ori „Tatler” pamfletele sale veninoase animonarhice. Și tot ca un amănunt de istorie literară, „Curierul Românesc” nu a fost prima publicație propriu-zisă de la noi, fiind precedat de „Courrier de Moldavie”, apărut la Iași, în limba franceză, în 1790, de „Crestomaticul Românesc”, apărut în limba română, în 1821, la Buda (azi, Budapesta), ori „Biblioteca Românească”, editat la Lepzig, în 1827, ambele scoase de faimosul gazetar cu origini aromâne Zaharia Carcalechi, la fel, unul dintre „personajele” pitorești ale „amintirilor” din presă ale lui I. L. Caragiale. Mai există, ne spun istoriile literare, și un predecesor absolut, „Calendarul” tipărit de dascălul Petcu, la Brașov, în 1731. Toate aceste așa-zise publicații au un singur cusur: nu erau periodice, deci nu se califică în calitate de gazete, ci mai degrabă broșuri ocazionale, cu conținut publicistic.
Articolul 196 de ani de presă periodică în România – de Marian Nencescu a apărut prima dată pe Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România.
Sursa: uzpr.ro
