Toate discuțiile acestea, așa de aprinse uneori, despre programa de limba și literatura română la clasa a IX-a mi-au lăsat un gust amar. M-am întrebat cu ce greșesc eu, din moment ce atâția oameni la care țin și pe care-i știu tobă de carte se opun tratării diacronice a literaturii noastre. Mă așteptam, firește, la discuții, pentru că niciun om nu le știe singur pe toate, dar la discuții de formă și nu de fond. Fondul predării literaturii „din cele mai vechi timpuri până astăzi” mi se părea de la sine înțeles, mai ales după „experimentul” nefericit făcut deja în școala românească de prin anii 1990 și, mai ales, 2000 încoace. După 1989, unii „exegeți” au înțeles greșit modernizarea și renunțarea la „balastul ideologic comunist” și au repudiat și aspectele de fond ale unor domenii, fără de care acele domenii nu mai există. Un astfel de aspect este istoricitatea. Istoria ca disciplină școlară, Limba și literatura română (și nu numai), Filosofia și altele sunt prin natura lor studii de succesiune, adică nu se pot înțelege fără diacronie.
Nu se pot studia întâi revoluțiile de la 1848 și ulterior Marea Revoluție Franceză și, după aceasta, arhitectura Renașterii, așa cum nici aprofundarea lui Titu Maiorescu nu se poate face înainte de a cunoaște Școala Ardeleană – prima tentativă de sincronizare a noastră, inclusiv pe tărâm literar, cu Europa Occidentală, prim încercare de a aduce spre noi fondul apusean peste forme de factură răsăriteană.
După 1989, s-au amestecat toate, după plăcerea unora, încât a dispărut cu totul simțul timpului din studiul școlar. Faptul nu a fost cauzat doar de dorința de a nu fi precum „comuniștii” (aceștia fiind Mihai Ralea, Tudor Vianu, Perpessicius, Mihail Sadoveanu, George Călinescu, Eugen Simion, Nicolae Manolescu și mulți alții), ci și din încercarea nefericită de ne alinia unor mișcări negaționiste, precum „Anularea culturii”, „Treziții” etc. Pentru unii, tratarea cronologică (patronată atunci și de Nicolae Manolescu) ar fi fost o „invenție” a regimului totalitar, ceea ce este complet greșit. Pe acest fond, au venit mișcările amăgitoare de care vorbeam. Acestea urmăresc, între altele, „raderea” trecutului, cu toate ale lui, inclusiv realizările culturale, literare, inclusiv creatori precum Dante, Cervantes și Shakespeare. Tot ceea ce vine din trecut ar trebui – după acești noi „exegeți” – distrus sau ignorat, ca să putem începe o „viață nouă”, cu „oameni noi”, debarasați de orice moștenire. Dar treaba asta seamănă teribil de mult cu marxismul sau comunismul. De fapt, sună a comunism sadea. „Dictatura proletariatului”, „distrugerea lumii vechi”, „crearea omului nou”, renunțarea la scriitorii „burghezi” etc. sunt sloganuri pe care generațiile mai vechi le știu și știu la ce rezultate dezastruoase au condus. Și comuniștii au vrut să-i învețe pe copii și tineri la școală că adevărata lume începe cu ei și că doar ei sunt purtătorii „progresului”. Nu degeaba, imitatorii lor de azi sunt chemați „progresiști”.
Articolul Acad. Ioan-Aurel Pop:
Teama de trecut? a apărut prima dată pe Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România.
Sursa: uzpr.ro
