O înțelegere deplină, nuanțată și veridică a istoriei literaturii române nu se poate realiza fără a scormoni cu răbdare în arhivele presei din țara noastră din ultimul veac și jumătate. Acest demers nu e doar o obligație istoriografică, ci și un răspuns viu la o chemare interioară, o nostalgie specifică mai degrabă arheologului, care sapă pentru a aduce la lumină urme neștiute ale unei dispărute civilizații, a unor povești îngropate în adâncurile necuprinse ale unei epoci apuse.
Pentru mine, a citi vechi articole despre viața Luceafărului nu înseamnă simpla parcurgere a cronologiei unor evenimente deja consemnate de biografi, ci o coborâre în straturile vii ale memoriei, unde fiecare detaliu, oricât de mărunt, aprinde scânteia emoției autentice. „Unde nu e trecut, nu e nici viitor”, spune o zicală înțeleaptă – iar aici, trecutul pulsează precum inimile celor ce-au scris anterior despre marele nostru poet.
Publicațiile vechi, aflate în depozitele Bibliotecii Academiei Române, ale celorlalte biblioteci universitare sau, mai ales, cele disponibile în surse online, se dovedesc a fi o adevărată comoară pentru cercetătorul atent. Chiar dacă perspectiva jurnalistică este adesea subiectivă, fragmentară, aceste consemnări, când sunt așezate cap la cap, formând la prima vedere o tapiserie de detalii aparent fără noimă,  compun totuși în final un tablou poliedric al unei epoci ce a pus amprenta asupra vieții Poetului.
Răspândite în pagini îngălbenite de ziar, aceste detalii pitorești – pornind de la cele insignifiante la prima vedere, și ajungând la cele de o relevanță covârșitoare – capătă o valoare documentară greu de tăgăduit. Important este ca cititorul sa își propună a dezlega un puzzle de epocă,  așezând fiecare piesă la locul ei, conturând atât episoade controversate ale istoriei literare, cât și portrete legendare ori imaginea hieratică a celui numit Poet nepereche.
Propunând cititorului acest serial de istorie literară, via arhive de presă, am dat de la început peste un obstacol neprevăzut: dilema structurii și libertatea narativă.
Recunosc, am fost la un pas să dau prioritate ordinii cronologice, să urmez o rânduială strictă, academică, în expunerea acestui subiect. Dar cugetul meu a ales libertatea de creație – adică am preferat să dau frâu liber unor asociații neașteptate, să așez ca pe o tablă cu piese de șah în alb și negru (pioni, cai, nebuni, turnuri, regi și regine), subiecte aparent disparate, dar legate printr-un fir nevăzut, între care se pot naște infinite combinații, pe baza unui algoritm misterios, dar cu finalitate precisă: creionarea unei taxonomii savante a sentimentului. Am căutat, așadar, o cale de mijloc, o împăcare între rigoare și spontaneitate, între ordine și vibrație interioară.
Astfel, serialul de față s-a născut ca un mozaic viu, în care decupajele de presă nu se supun unui tipic estetic rigid, ci se reunesc sub semnul unui substrat afectiv de neostoit. Prezentând cititorului o suită de citate din presă, îl îndemn să considere aceste fragmente cu valoare de mărturie drept dovada că acolo unde documentele de arhivă lipsesc, presa vine să  suplinească acest hiatus de cunoaștere.
Mistuit de această pasiune dedicată Luceafărului, ce arde ca o flacără, îmi îndrept adesea gândul spre triada sacră: Văratec – Mihai Eminescu – Veronica Micle.

Articolul Presa ca oglindă a trecutului și memorie
a locului (I) – de Dan Toma Dulciu a apărut prima dată pe Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România.

Sursa: uzpr.ro