Sculptorul român Constantin Brâncuşi, geniul artei contemporane, a dăruit României ceva unic în lume, ceva ceea ce omul a căutat dintotdeauna – o scară la cer: Coloana infinitului. Infinită a fost iubirea lui Constantin Brâncuşi pentru România şi pentru artă. Pentru un timp infinit, numele său se va identifica cu cel al ţării noastre. A ajuns unul dintre cei mai importanţi artişti ai secolului al XX-lea. A mers 2000 de kilometri pe jos, şi-a ars mâinile cu apă fierbinte, a îndurat foamea şi boala, pentru ca în final el însuşi să afirme: „Opera lui Constantin Brâncuşi nu este o expresie locală, ea este esenţa celei mai înalte expresii a purităţii universale şi va rămâne de-a lungul secolelor viitoare singurul obstacol peste care nu se va putea trece”. Se pare că eternitatea chiar s-a născut la sat. În România.
În a 19-a zi a lui Făurar, anul 1876, în sătucul Hobiţa din comuna Pestişani, judeţul Gorj, vedea lumina cel care avea să ajungă unul dintre simbolurile României, Constantin Brâncuşi. Fiul al Mariei şi al lui Radu Nicolea Brâncuşi, el mai are încă cinci fraţi, familia lui este una înstărită şi respectată prin părţile locului. Spre deosebire de tatăl său, pe mama sa o pomenea adesea cu nostalgie şi multă tandreţe. Despre episoadele mai triste din copilăria lui scrie îm 1958 Vasile Drăguş, critic şi istoric de artă: „Nu-i plăcea să stea. Cam fugea şi când îl bătea fra-su Grigore, fugea la Chijnea la prăvălie. Grigore îl bătea des, mai ales că fura din casă de mâncare, că era tot nesătul. D-aia nici cu piţărăii nu prea mergea, că-i era frică de bătaie”. Sărăcia altor copii şi bătăia pe care o primea când era mic i-au rămas adânc întipărite în memorie, ele devenind actuale la observarea spectacolului trist de pe străzile pariziene, unde copiii erau maltrataţi de către părinţii lor. Suferinţa şi tristeţea copiilor au fost imortalizate de către artist în lucrarea „Supliciul”, realizată în ultimul an petrecut la Şcoala de Arte Frumoase din Paris. Prin simplitatea şi profunzimea ei, sculpura era preferata marelui Rodin.
Dorinţa de a atinge profunzimea simplităţii izvorăşte tot din amintirea copilăriei şi a meleagurilor natale. La Paris, locul unde şi-a petrecut mare parte a vieţii, într-o întâlnire cu Petre Ţuţea, Constantin Brâncuşi mărturiseşte cu nostalgie: „Pe atunci viaţa era frumoasă şi armonioasă. De milenii, oamenii duceau, fericiţi, o viaţă patriarhală. Totul trecea liniştit de la un anotimp la altul. Şi ştiţi de ce s-au schimbat lucrurile? Civilizaţia marelui oraş a ajuns până la noi”.
Împlinind vârsta de 7 ani, el este trimis pe câmpiile de la poalele Carpaţilor, cu turma familiei, în loc să meargă la şcoală. Aici, pentru a-şi ocupa timpul, el începe să sculpteze în lemn tot felul de lucruri folositoare pentru casă: linguri de lemn, picioare de pat, obiecte utile, dar şi care înfrumuseţau gospodăriile de la sat. La 9 ani el pleacă de acasă. Prima oprire o face la Târgu Jiu, unde lucrează într-o vopsitorie. Lista locurilor de muncă neadecvate unui copil continuă la Slatina, unde lucrează într-o băcănie, şi la Craiova, unde pentru câţiva ani este angajat într-o cârciumă. În tot acest timp, talentul său către arta cioplitului în lemn se materializează, până când, în anul 1894, el este înscris cu bursă la Şcoala de Arte şi Meserii din Craiova, după ce se face remarcat când îşi construieşte singur o vioară. Dorinţa de continua pe drumul artei l-a făcut pe Brâncuşi să devină autodidact, el învăţând singur să scrie şi să citească.
Articolul Constantin Brâncuşi,
geniul artei contemporane – de Stelian Gomboș a apărut prima dată pe Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România.
