La 27 iulie 1959 murea în pușcărie, la Jilava, uitat și umilit, marele patriot, diplomat și gazetar Vasile Stoica (n. 1889, la Avrig, în fostul Imperiu Austro-Ungar), omul care a contribuit substanțial la recunoașterea de către SUA a Unirii de la 1918 și care a reorganizat viața politică, culturală și chiar militară a românilor emigranți în Lumea Nouă, chemându-i la solidaritate și unitate în sprijinul noului stat, România. Astăzi este apropape imposibil să înțelegem motivele arestării și condamnării sale, din decembrie 1958, de către Tribunalul București, oficial pentru „atitudine dușmănoasă față de țară”, concret pentru refuzul de a intra în rândurile Partidului Muncitoresc Român (predecesorul PCR), și „pentru deținere de valută”. Drama lui Vasile Stoica a fost drama generației sale de cărturari patrioți, mulți cu rădăcini ardelenești, pe umerii cărora s-a înălțat edificiul pe care îl numim azi cu mândrie, dar și cu regretul că l-am rispit cu bună știință, România Mare, și care au fost sacrificați după război pentru a asigura liniștea ocupanților sovietici. Născut într-o familie de țărani de la poalele Făgărașilor, Vasile Stoica a urmat școlile vremii, la Sibiu și la Budapesta, fiind licențiat în Litere. De timpuriu vorbea curent 5 limbi, respectiv maghiara și germana, limbile oficiale din fostul Imperiu central-european, dar și engleza, franceza și italiana, iar ulterior a ost acreditat că ar fi știut nu mai puțin de 14 limbi. Deosebit de inteligent, vizionar și patriot, Vasile Stoica a trecut munții, clandestin, în 1915, stabilindu-se la București, unde a publicat două cărți despre abuzurile autorităților imperiale la adresa românilor ardeleni, respectiv „Habsburgii, ungurii și românii” (1915) și „Suferințele din Ardeal” (1916), cuprizând mărturii cutremurătoare despre abuzurile și nedreptățile autorităților la adresa populației românești, și a ținut mai multe conferințe. Condamnat în contumacie pentru dezertare, Vasile Stoica a ales exilul în țara sa, ca o premoniție pentru viitorul său destin de apărător al cauzei emigranților români din America.
În 1917, la cererea Guvernului condus de Ion I. C. Brătianu, pleacă în America, însoțit de doi preoți ardeleni, Vasile Lucaciu, din Satu Mare, și Ion Moța, de la Orăștie, cu scopul precis de a sensibiliza și, dacă se poate, a mobiliza emigrația românească din Lumea Nouă în favoarea cauzei românești și indirect de a stabili legături politice și diplomatice cu conducerea SUA, în scopul susținerii Unirii. Călătoria înseși, în plină conflagrație mondială, și care a durat 70 de zile, a fost o aventură și un miracol, cei trei emisari alegând o cale mai puțin obișnuită, prin Siberia și Alaska, la fel, o probă de curaj și de determinare. Ajunși în America, cu sprijinul ambasadei Franței, au constatat că atmosfera politică nu era deloc favorabilă României și nici comunitățile de români stabiliți aici nu erau dispuși să lupte pentru țara lor. Presa americană, după obiceiul local de a exagera și denatura faptele, era total ostilă cauzei românești, probabil influențată și de puternicul lobby maghiar, omniprezent în lume. Cu toate acestea, performanțele politice și, am spune culturale, ale lui Vasile Stoica au fost uimitoare, în condițiile date. Părăsit de la început de cei doi preoți tovarăși, care au preferat să se ocupe de parohiile lor, unul la Cleveland, alături de fiul său, Epamindonda Lucaci, celălalt, tot în America, dar în altă parohie, Vasile Stoica a continuat cu propriile forțe să lucreze pentru cauza românească, reușind chiar să sensibilizeze pentru România doi mari jurnaliști și lideri de opinie americani, pe Frank H. Simonds și pe Herbert Adam Gibbon, ultimul corespondent al ziarului „New York Times” și militant pentru cauza armenilor, în paginile revistei „Christian Science Monitor”, reușind să mobilizeze, în 1918, la Youngstown, reprezentanții a 182 de organizații și parohii românești din America, care au votat pentru înființarea „Ligii naționale a românilor din USA”, dar și pentru înființarea unei Divizii de 150.000 de voluntari români, care să se înroleze, sub drapel american, și să lupte pentru victoria românească pe frontul de Est. Desigur, evoluțiile politice și militare de pe frontul din Carpați, și mai ales „căderea” Imperiilor, rus, german și austro-ungar, ca urmare a Revoluțiilor bolșevice, au făcut caduce planurile lui Vasile Stoica, în schimb influența personală pe care a dobândit-o pe lângă Președintele american Woodrow Wilson a slujit din plin României, diplomatul român fiind invitat, de Guvernul care l-a trimis în America, la Congesul de la Versailles, unde s-a decis recunoașterea Unirii de la 1918. Dacă ar fi și numai pentru aceste motive și tot ar fi fost suficient pentru autoritățile comuniste să-l condamne pe Vasile Stoica nu pentru „deținere de valută”, ci chiar pentru „trădare”. Evident, nu a țării lui, ci a cauzei bolșevismului mondial.
Articolul Cu presa, în slujba Unirii – de Marian Nencescu a apărut prima dată pe Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România.
Sursa: uzpr.ro
