Recent, am citit o carte de publicistică care m-a pus pe gânduri. Autoarea, profesoară pensionară, Elena Sîrghie (n. 1958, Slatina) nu face parte din grupul zgomotos și pestriț al literaților „profesioniști”, și nici nu bate insistent la porțile afirmării, în speranța unui „oarece” profit. Asta nu pentru că n-ar merita, sau că n-ar avea nevoie (cine spune asta e cel mai mare mininos!) de o confirmare. Din contră, după o viață dedicată școlii, după o îndelungă colaborare la presa locală, și cu deosebire la ziarul slătinean „Linia Întâi”, în fine după o serie de „cărți de autor”, rod al unor laborioase cercetări de arhivă, în care a evocat, cu har și cu duioșie, gloria apusă a urbei de pe Olt – grupate în seria „Povești și povestiri slătinene”, respectiv „În spatele zidurilor”, 2014, „Antonius Nicolescu, un artist slătinean pe scenele lumii”, 2016, „Dascăli slătineni: Traian Biju”, 2017, și „Anotimpurile Slatinei”, 2018 – Elena Sîrghie își acordă îndrăzneala de a divaga liber pe tărâmul literelor, continuând să manifeste în fața foii albe de hârtie aceeași sfială ca la debut, altfel spus: „Vine o vreme când, în sfârșit, ai timp să-ți asculți sufletul”.
Articolul „De ce scriu”? De bucurie! a apărut prima dată pe Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România.
Sursa: uzpr.ro (https://uzpr.ro/15/07/2024/de-ce-scriu-de-bucurie/)
