Motto: „Greu este a glăsui ori a scrie despre Eminescu…” ( N. Steinhardt )
Mihai Eminescu s-a impus ca gânditor și în publicistica vremii. Mai ales la ziarul „Timpul” a conturat adevăruri despre prezentul și viitorul societății românești, despre probleme istorice, culturale, sociale, cu acea ascuțime a pătrunderii „in medias res” ( „în miezul lucrurilor” ). Ediția națională „Opera omnia” a lui Eminescu, din cele 46 de volume ( peste 7000 de pagini ), are 5 volume cu proză jurnalistică, despre care Iorga, Perpessicius, Călinescu au spus că nu e mai prejos, calitativ și conceptual, decât opera poetică și fragmentele de teatru, rămase în manuscris.
Faptul că jurnalismul i-a acaparat viața creatoare, în anii de la „Timpul”, mărturisește poetul într-o scrisoare adresată unui prieten din Iași: „Sunt foarte obosit, fiindcă duc de unul singur această prăvălie de idei; de șase ani nu am măcar atâta liniște ca să pot scrie și altceva în afară de articole politice.”
După studii la Viena ( 1869-1872 ) și la Berlin ( 1872 – 1874 ), Eminescu se întoarce în țară, „ca să împlinească destinul unei vieți zbuciumate și nefericite.” Între 1874 și 1877 este pe rând bibliotecar, revizor școlar, profesor de logică și de limba germană, gazetar la „Curierul de Iași” ( 1875- 1877 ), publicație a unui grup de junimiști, numită de către poet „Foaie a vitelor de pripas” ( denumire peiorativă, pentru a descrie natura și calitatea redacției, sugerând că ziarul era un instrument al așa-numitelor „vite de pripas”, adică oameni care nu aveau o ocupație sau un rol social important ). Ioan Slavici îl cheamă la București și în 1877 pleacă pentru a lucra prim -redactor la gazeta conservatoare „Timpul”, publicație de casă a conservatorilor. Din scrisoarea lui: „N-am cu ce veni! … A nu munci și a nu avea – just. A nu munci și a avea- superb. A munci ca mine și a nu avea – deplorabil. A munci și a avea – just. Dă bani de drum și vin!”
Publicistica lui Mihai Eminescu acoperă perioada Războiului de Independență ( 1877 ). Crezul lui jurnalistic este activitate de formator de opinie, nu doar muncă informativă. Atât cultura cât și civilizația sunt filtrate în publicistica eminesciană. Considerații despre educație și cultură găsim în Manuscrisul 2257: „educațiunea streină implică spirit strein, cultura streină, ba. Cultura streină ca atare nu-l poate strica pe om, pentru că trece prin prisma unui caracter, a unei inimi deja formate. Măsura performanțelor civilizației unui popor, Eminescu o află într-o limbă evoluată. Între formele culturii, limba și literatura naționale sunt esențiale. „Dacă poeți se găsesc foarte rar, politici cîtă frunză și iarbă!” ( „Timpul”, Nr. 48/ 2 martie 1878 )
Într-un serial din „Timpul”, Nr. 101, 102, 103, 6,7, 8/ mai 1879, sub titlul generic de „Notițe bibliografice”, Eminescu condamnă „stricarea limbii în gazete și de acest fapt, ca de toate relele de care suferim, vinovată se face politica.” Tot în „Notițe…”, lămurește de ce unii sunt scriitori naționali și alții nu. „Anton Pann e un scriitor național într-adevăr, iar sute de alții, nu; căci nu devine cineva scriitor național prin aceea că repetă cuvintele patrie, libertate, glorie, națiune, în fiecare șir al scrierilor sale, precum pe de altă parte, poate cineva să nu pomenească deloc vorbele de mai sus și să fie, cu toate acestea, un scriitor național.” În continuare, Eminescu argumentează: „În vremea din urmă, s-a ivit într-adevăr un șir întreg de scriitori cu totul naționali – unii din ei chiar intraductibili și pe deplin înțeleși numai pentru cel ce știe bine românește. Goethe spunea că partea cea mai bună a unei literaturi e cea intraductibilă – și avea cuvânt ( adică dreptate, n.n. ). Cel mai original dintre ei până acum e povestitorul Ion Creangă, ale cărui basme, traducându-se, ar pierde tot farmecul și mai cu seamă tot hazul lor.” Eminescu vede în Eliade Rădulescu pe cel dintâi scriitor modern al românilor și îl consideră părintele acelei limbi literare pe care o întrebuințăm și astăzi.
Am văzut ce credea Eminescu despre cultură, despre educație, despre scriitorii naționali, despre limba română, dar să aflăm, în continuare, considerații despre cosmopolitism. „Cosmopolitismul nu există, pentru simplul motiv că nu e posibil. „Individul e osândit prin timp și spațiu de-a lucra pentru acea singură parte, căreia el îi aparține. În zadar ar încerca de a lucra deodată pentru toată omenirea – el e legat prin lanțuri nedesfăcute de grupa de oameni, în care s-a născut.” Întemeierea pe baza largă a geniului național e adevărată nu doar pentru literat ( de exemplu, B. P. Hasdeu, Ioan Slavici – exemplele lui Eminescu ), ci se aplică și la legiuitor, care va fi însemnat, nu pentru a plagia legi străine, ci care va ști să codifice datina țării, și la istoric, și la omul politic. Eminescu vede legislația ca produs al celei mai înalte idei de drept pusă în raport cu trebuințele poporului. Autorii generației trecute, spune Eminescu, un Eliad, un Gr. Alexandrescu, un Alecsandri, un Negruzzi, sunt cu talentul lor natural scriitori cosmopoliți, pentru că ei și-au încuscrit talentul cu geniul poporului românesc, nu cu literaturi copiate sau imitate după lord Byron și Lamartine.
Articolul Eminescu, ilustru gazetar – de Elena M. Câmpan a apărut prima dată pe Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România.
Sursa: uzpr.ro
