Distinși ascultători, m-am întors aseară din Basarabia și câteodată mi s-a părut că am ajuns pe tărâmul cronicarilor, ca în studenție, când încercam să pătrund mai bine mesajele venite dinspre Grigore Ureche și Miron Costin. Întoarcerea, întorsătura aceea de frază, fostau acest Ștefan Vodă, om nu mare de stat, mânios și de grabă vărsătoriu de sânge nevinovat. Altminterea era om întreg la hire și lucrul său știa l-acoperii și unde nu gândeai, acolo îl aflai. 
La stânga Prutului oamenii își mai dau binețe frumos după cuviința de odinioară. Spun bună ziua și răspund ziua bună față în față, nu prin poșta electronică, unde știu să folosească, spre deosebire de noi, stilul epistolar. Pe mine mă salută lumea pe internet cu bună ziua, ca și cum ar fi lângă mine. Cred că-i tot un decalc, fiindcă văd în engleză faimosul hi, nu haiu românesc, ci al lor. Când dau de greu, românii basarabeni, când dau de greu și se străduiesc să facă ceva ca să reușească, spun simplu că se stăruie și că vor dovedi, adică vor învinge. Când vor să te îmbrățișeze, zic că te cuprind.  Hai să te cuprind, domnule profesor, că nu ne-am văzut de mult.  Bunicii sunt bunei și coboară parcă din basmele cu zâne și feți frumoși. Mai scapă ei câte un decalc din limba rusă ori un cuvânt preluat din această limbă a stăpânilor de odinioară, dar intelectualii vorbesc foarte frumos, cumpătat, îngrijit, chiar la televiziuni, oricum mai bine decât la noi. Față de situația de la începutul anilor 1990, s-au schimbat multe în bine. Se văd roadele celor peste trei decenii de școală românească, de mijloace de difuzare în masă în românește, care, fără să le întreacă pe acelea în limba rusă, totuși răzbat acum bine la suprafață. Se văd, bineînțeles, și roadele declarării după mai bine de trei decenii de la căderea Uniunii Sovietice, a limbii române prin Constituție drept limba oficială a Republicii Moldova în locul acelei invenții politice ridicole numită limba moldovenească.  Unii au privit acest fapt, adică recunoașterea limbii române în mod constituțional, unii au privit acest fapt ca pe o declarație de război, sau, cum am văzut scris, ca pe un atentat, ca pe o blasfemie, când de fapt avem de a face cu purul adevăr.  Dar, așa cum știți dumneavoastră, și adevărul este adesea complicat. Alții au receptat actul cu indiferență, ceea ce este și periculos și condamnabil, fiindcă limba trebuie să fie apărată câteodată. 
E foarte bine că ne vorbim limba și că o prețuim declarativ, dar nu e destul. E nevoie să o și cunoaștem corect și mai e nevoie să o apărăm. Limba, ca și poporul care o folosește, are nevoie să fie conservată, protejată, ferită de intruziuni nefirești, ocrotită chiar părintește. Sunt țări civilizate și respectabile care dispun de legi de apărare a limbii, de limitarea poluării limbii, aici citesc din unele legi, de acest fel, de încurajarea specificului ei genuin. Noi nu avem așa ceva și poate că nici nu-i bine să avem. Limba maternă o primim cu toții din fericire de la mamele noastre sau de la bunici, dar faptul acesta nu e suficient pentru prosperitatea și perenitatea ei și nu e suficient, din păcate, nici pentru exprimarea noastră corectă. Chiar dacă părinții ne-ar fi fost profesori de limba română, cum știți, nu devenim automat, din păcate și noi, experți în limba română. După ce învățăm să vorbim, avem nevoie de educație într-o limbă, de studiul sistematic al limbii și, firește, apoi, al literaturii. Dacă nu învățăm bine și suficient la școală limba și literatura română, rămânem cu un mare handicap în lumea pe care o trăim. Și spun asta intenționat, s-audă și Ministerul Educației, nu se poate discuta vreodată într-o entitate a Ministerului reducerea orelor de limbă și literatură română. Cum aud că se întâmplă acum, ca să poată introduce câte o materie de o oră pe săptămână, vreo năzbâtie care i-a trecut prin minte cuiva de, să zicem, educație antreprenorială, ca și cum românii ar trăi să devină toți antreprenori și să nu muncească nimeni. Se discută la nivel de minister aceste probleme. Limba și literatura română pe teritoriul României al Republicii Moldova și în alte părți, trebuie să rămână o disciplină sau disciplină de bază. E drept că generații întregi de români analfabeți, de țărani de la talpa casei, au păstrat limba ca pe o comoară de preț, cum zice Alexe Mateevici, și au transmis-o pe cale orală copiilor, nepoților, strănepoților, numai că astăzi acest lucru nu mai este de ajuns. Pe vremea lor nu existau atentate la limbă, pe vremea lor limba se transmitea frumos ca o lacrimă care curge natural. Dar astăzi există atentate la fiecare pas. Educația într-o limbă și literatură însoțită de studiul latinei, al istoriei, al geografiei, ne scoate din ignoranță și ne proiectează în comunicare și dialog.

Articolul Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române: „Câtă vreme mai locuim în limba română, aceea numită ca un fagure de miere, înseamnă că avem încă o patrie română, oriunde ne-am afla” a apărut prima dată pe Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România.

Sursa: uzpr.ro