Perioada interbelică românească se caracterizează printr-o dezvoltare fără precedent a presei, devenită un instrument esențial de dezbatere culturală și politică. Publicații precum Gândirea, Viața Românească sau Sburătorul au funcționat ca adevărate laboratoare ideologice. În acest context, jurnalismul nu era doar o profesie, ci o formă de participare la viața intelectuală. Pentru tinerii scriitori, presa reprezenta o rampă de lansare și un spațiu de experiment. După experiența Primul Război Mondial, Mihăescu își începe activitatea jurnalistică la ziarul Țara nouă (1919), unde intră în contact direct cu realitățile sociale ale României postbelice[1]. Mutarea la Cluj și participarea la fondarea revistei Gândirea,…
source