Mihai Eminescu este cunoscut în primul rând ca fiind cel mai mare poet al literaturii române, autor al unor creații lirice de o profunzime și frumusețe neegalate. Totuși, activitatea sa nu s-a limitat doar la poezie. Eminescu a fost și un important jurnalist, publicist și gânditor politic, implicat activ în viața socială și culturală a României din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Convingerile sale naționaliste, atitudinea critică față de corupție și preocuparea pentru soarta țărănimii transpare în articolele sale, multe dintre ele fiind publicate în ziarul Timpul, organ de presă al Partidului Conservator. Până în 1877, Mihai Eminescu a publicat articole pe teme politice sau culturale la reviste precum „Familia” (condusă de Iosif Vulcan), „Convorbiri literare” (revista Societăţii Junimea, „Curierul de Iaşi” (ziar numit cu ironie, de Eminescu, „Foaia vitelor de pripas”). La îndemnul lui Titu Maiorescu şi al lui Ioan Slavici, Eminescu se angajează, la „Timpul”, ca redactor, ulterior, intre 1880- 1881, redactor şef. Activitatea jurnalistică a lui Eminescu completează portretul unui intelectual angajat, care a folosit cuvântul scris nu doar ca mijloc artistic, ci și ca armă de luptă ideologică și politică.
Eminescu a început să colaboreze la publicații încă din perioada studenției la Viena și Berlin, când a fost atras de ideile politice conservatoare și de spiritul naționalist. Primele articole semnificative au apărut în reviste precum „Convorbiri Literare” sau „Federațiunea”, unde poetul a început să își contureze stilul polemic, direct și critic la adresa unor realități sociale și politice.
„Eminescu lucrează cu zel şi cu mai multă credinţă decât mine. Nu-l strică decât lipsa lemnelor de foc.” (Ioan Slavici).
În publicistică, editorialistul Eminescu – analistul profund al vieţii noastre politice, administrative, economice, culturale, al politicii noastre externe, observatorul fin şi criticul moravurilor şi năravurilor celor din clasele sus puse, ale conţopiştilor care mergeau la Paris să-nveţe „la gât cravatei cum se leagă nodul”-  ne-a lăsat o moştenire la fel de bogată şi valoroasă ca şi în poezie. Însuşi „divinul critic”, George Călinescu, afirmă că Eminescu este egal cu sine atât în poezie, cât şi în jurnalistică.
Articolele sale pe teme de economie constituie un model de analiză lucidă asupra cauzelor pentru care România contemporană lui era atât de mult rămasă în urmă sub raportul dezvoltării forţelor şi mijloacelor de producţie şi, pe cale de consecinţă, al nivelului de trai al majorităţii populaţiei formată atunci în proporţie de peste 90 % din ţărănime. Priceperea lui Eminescu la problemele economice, îndeosebi la cele agrare, nu o putea pune nimeni la îndoială după cei îi apăreau în pagini de la „Timpul” acele articole vizionare. Mai târziu, marele critic literar Şerban Cioculescu avea să observe, pe bună dreptate, că „Economismul este de fapt marea revelaţie a ziaristicii eminesciene, un economist în curent cu doctrinele curente, agonisire a studiilor berlineze”.
Este important de menționat că, dincolo de activitatea sa jurnalistică critică, Eminescu și-a asumat și misiunea de a ghida tineretul din punct de vedere ideologic. El aspira să contribuie la formarea unei generații tinere educate în spiritul adevărului și al valorilor reale și durabile. Convingerea sa personală – pe care nu dorea să o impună altora – era că politica practicată în România acelor vremuri, indiferent de orientare, era imatură. În opinia sa, înțelegerea profundă și corectă a instituțiilor statului putea fi atinsă doar prin educarea unei noi generații, care urma să fie formată începând din prezent.
În viziunea sa, școala avea rolul de a clădi caractere, nu doar de a transmite cunoștințe. Învățarea mecanică a unor informații nu transforma un individ într-o persoană atașată de adevăr sau capabilă să judece corect și să distingă binele de rău. Pentru Eminescu, adevărata formare nu se rezuma nici la acumularea de date (învățătură), nici la diversitatea domeniilor cunoscute (cultură), ci era definită de impactul acestor cunoștințe asupra personalității și de procesul prin care intelectul este disciplinat. În lipsa acestor două elemente esențiale, chiar și o memorie bogată nu poate umple acel gol moral profund care, în timp, poate duce la grave rătăciri interioare.
Unul dintre cele mai importante aspecte ale activității jurnalistice eminesciene este angajamentul profund față de valorile tradiționale românești. Eminescu a fost un susținător fervent al unității naționale, al conservării identității culturale și al independenței economice. În articolele sale, el critică dur influențele străine care, în opinia sa, deformau spiritul românesc autentic.
De asemenea, Eminescu a fost un critic aspru al clasei politice dominante, pe care o acuza de demagogie, incompetență și trădare a intereselor naționale. În articolul „Liberalism și naționalism”, de exemplu, el opune liberalismului de import tradițiile și valorile poporului român, pledând pentru un stat condus de o elită morală, cultivată și devotată binelui public. Printre temele centrale abordate de Eminescu în scrierile sale se numără Războiul de Independență din 1877, instituția monarhică reprezentată de Carol I, tensiunile dintre curentele politice dominante – liberali și conservatori –, personalitățile politice marcante ale epocii, precum și chestiunea Unirii Mari, care avea să fie realizată abia în anul 1918.
A adoptat o poziție critică față de Parlament, mai ales în contextul pierderii Basarabiei, pe care o considera o trădare națională. De asemenea, îi acuza pe unii colegi de implicare în înființarea de bănci cu scop speculativ, profitând de influența lor politică. Era ferm împotriva unei apropieri de Imperiul Austro-Ungar, pe care o considera atât imposibilă, cât și periculoasă pentru interesele românești. Eminescu a fost profund implicat în apărarea cauzei naționale, criticând în mod egal atât liberalii, cât și conservatorii, pe care îi acuza că fac compromisuri în defavoarea poporului. A condamnat procesul de maghiarizare a numelor românești în Transilvania, dar și pasivitatea regelui Carol I, care nu lua măsuri ferme în acest sens. De asemenea, a denunțat alianțele de conveniență dintre cele două mari partide politice, denumite de el drept „mica înțelegere”, atitudine ce i-a atras și mai mulți adversari. Așa cum el însuși afirma, „Istoria vorbește, în genere, clar.”
Stilul său publicistic este sobru, incisiv și adesea ironic. Eminescu stăpânea perfect limba română și o folosea cu o precizie aproape matematică în articolele sale. Polemicile sale sunt argumentate cu rigoare, cu apel la fapte istorice, statistici sau exemple concrete. Acest stil l-a făcut temut și respectat în egală măsură.
Prin publicistica sa, Mihai Eminescu a avut un rol important în formarea opiniei publice din România secolului al XIX-lea. El a adus în centrul atenției teme precum exploatarea țăranilor, pericolul colonizării economice a țării, pierderea valorilor tradiționale și lipsa unei clase conducătoare responsabile.
Dincolo de critică, articolele sale sunt animate de un profund patriotism și de dorința sinceră de a vedea România prosperând într-un mod echilibrat și coerent cu identitatea sa istorică. Într-o epocă în care presa devenea tot mai influentă, Eminescu a demonstrat că jurnalismul poate fi o formă de rezistență intelectuală și un instrument al adevărului.
Din păcate, poziția sa critică și radicală i-a atras numeroase antipatii. Se presupune că presiunile și conflictele generate de activitatea sa jurnalistică au contribuit la degradarea sănătății sale. Cu toate acestea, moștenirea sa publicistică rămâne o mărturie a spiritului său combativ și a verticalității sale morale.
Activitatea jurnalistică a lui Mihai Eminescu este o componentă esențială a operei sale și o dovadă a angajamentului său total față de destinul național. Deși astăzi este cunoscut mai ales ca poet, Eminescu trebuie redescoperit și ca ziarist, ca un spirit lucid și neînduplecat, care a folosit condeiul pentru a apăra adevărul și pentru a lupta împotriva nedreptății. Într-o perioadă de confuzie și corupție, vocea sa a fost una clară, dârză și neînfricată, iar articolele sale rămân actuale prin profunzimea observațiilor și curajul opiniilor exprimate.
Bibliografie
Eminescu, Mihai – Opere, vol. IX. Publicistică (ediție îngrijită de Perpessicius), Editura Academiei Române, București, 1980.
Negoițescu, Nicolae – Eminescu – modă și adevăr, Editura Humanitas, București, 1993.
Ciopraga, Constantin – Eminescu. Studiu monografic, Editura Junimea, Iași, 1971.
Zub, Alexandru – Istorie și finalitate. În căutarea unei paradigme naționale, Editura Junimea, Iași, 2004.
Foto: Facebook

Articolul Mihai Eminescu – atitudinea de jurnalist – de Dan D. Gîrjoabă a apărut prima dată pe Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România.

Sursa: uzpr.ro