Colegul nostru Radu Levârdă, șeful Filialei sectorului 3 București a UZPR, astăzi redactor-șef al revistei Tribuna Pensionarului, a marcat pe 1 noiembrie 2024 șase decenii de activitate neîntreruptă în presa scrisă, radio și în sistemul editorial. Pe parcursul unei vieți, cum îi place s-o numească, de adevărat roman.
Orfan de război (tatăl, ofițer de carieră, a căzut la Cotul Donului pe 21 noiembrie 1942, avansat apoi la gradul de maior post-mortem) a fost crescut de bunica maternă, venită de la Iași.
A locuit în cartierul bucureștean Cotroceni, pe o stradă cu nume de doctor din apropierea Arenei sportive Progresul, până la absolvirea facultății.
I-a avut colegi de școală, printre alții, pe regretații Mircea Veroiu, regizor de film, Dan Serafim, antrenorul campioanei olimpice Lia Manoliu sau pe ziaristul sportiv Ion Cupen.
La sugestia vecinului Pandele Olteanu, profesor universitar, a urmat cursurile Facultății de limbi slave a Universității București, făcând apoi parte din promoția centenarului. Inițial, a vrut să dea examen pentru secția de limba cehă, dar nefiind deschise decât cele de ucraineană și sârbă, a ales-o pe prima. Idee ce se va dovedi inspirată, deoarece la absolvirea celor cinci ani a fost repartizat, împreună cu colegul Mihai Mihailiuc, la publicația bilunară Novîi Vik (Veac Nou), care se adresa populației ucrainene din țara noastră. Ziar administrat, ca și revista Magazin, de România liberă. 
După patru ani a vrut să se transfere la noul cotidian  Satul socialist, unde ajungea abia peste un an, din cauza redactorului șef de atunci, care nu-i dădea drumul decât  prin demisie, ceea ce nu a acceptat conducerea redacției.
Peste un an i s-a propus să devină corespondent al României libere pentru Suceava și Botoșani, cu posibilitatea de a scrie pentru Magazin și Novîi Vik. Fiind căsătorit și cu locuință în București a refuzat și, pentru a nu rămâne fără slujbă, s-a transferat la Satul socialist pe postul de corespondent pentru județele Argeș, Olt și Vâlcea, cu sediul la Pitești. A găsit un loc nu departe de localitatea argeșeană, pentru a fi considerat în delegație, mergând pe teren cu mașinile celor trei ziare județene. A urmat o perioadă bună pentru meseria sa, scriind articole pe diverse teme timp de un an.
Din păcate, devenise tot mai greu să facă naveta la familia din București, mai ales în perioada campaniilor agricole, și a trebuit să renunțe. Cum posturi de ziarist în București nu se găseau ușor, a acceptat să se transfere la Editura Ion Creangă condusă de poetul Tiberiu Utan, urmând să se ocupe de întâlnirile cu scriitorii la evenimente ca Decada cărții românești, Luna cărții la sate, Zilele cărții pentru copii ș.a. Pe parcursul a cinci ani a scris la diferite ziare despre activitățile la care participase.
Și a venit fatidicul an 1974, în care s-a produs cunoscutul „cutremur” din presă și edituri, cu desființarea unor ziare și a unor posturi importante. Unde să se ducă? O colegă de editură l-a pus în legătură cu conducerea redacției Radio Tineret – Copii,Programul 3, conduse de Sofia Șincan, ca redactor-șef adjunct  și de regretatul scriitor Eduard Jurist, ca șef de secție. Înainte de examen i s-a comunicat că trebuie să fie membru PCR și să-și dea jos barba, conform indicațiilor șefilor instituției. A îndeplinit ambele condiții și, după reușita la concurs, a intrat ca redactor pe un post temporar. Printre atribuții a fost și realizarea emisiunii săptămânale Student club, împreună cu mai tânărul Ion Stănică. După trei ani în care nu s-a găsit un post definitiv, cu toate eforturile depuse de Sofia Șincan, a decis (și rău  a făcut!), să se transfere la Centrala editorială, în sectorul care se ocupa, printre altele, de aprobarea întâlnirilor organizate de edituri cu scriitorii în țară și Capitală. Evenimente despre care avea să scrie la diverse publicații, Invidiat de unii colegi, avea să fie o perioadă marginalizat, primind doar din când în când măririle cuvenite de salariu, pe motiv că ia bani din colaborări! Deși scria despre evenimente legate de activitățile editoriale…
Ca jurnalist de profesie a continuat să colaboreze la Programul 3 și, ulterior, la Redacția culturală Radio cu emisiuni din activitățile unor cenacluri literare..
Până la „seismul”  din decembrie 1989 nu a reușit să revină în presă, datorită lipsei „pilelor” la decidenții de la secția Propagandă a CC a PCR. Își va realiza visul așteptat 13 ani de a-și exercita din nou meseria de gazetar abia în primăvara anului 1990. la Agerpres. După ce scrisese două articole de sport la Dreptatea, cotidianul PNȚCD, insuficiente pentru a intra în redacție, și-a încercat șansa la Dimineața, cotidianul PDSR, unde a fost refuzat de conducerea din Aleea Modrogan, pe motiv că scrisese la Dreptatea, deși textele erau apolitice.
A reușit să se transfere la Rompres, la redacția de știri interne, al cărei șef era Ovidiu Marian, de unde avea să se transfere în decembrie la noul cotidian Curierul Național, al cărui director era Horia Alexandrescu, cu care avea să mai lucreze la Cronica Română.
A scris îndeosebi articole pe teme sportive, subiecte pe care le va aborda și la alte publicații, ca Meridian, Libertatea, Actualitatea, la ultimele două avându-l ca șef pe regretatul Dan Pătrașcu. Cel mai mult, câte cinci-șase articole la fiecare apariție lunară, a scris apoi la publicația Sport Revolution.
Un hop în cariera sa a fost după ce revenise de la Jocurile Olimpice din vara anului 2000, la care fusese acreditat ca trimis special al agenției Rompres. Conducerea agenției s-a schimbat după alegerile din toamnă, iar noul director general a decis să trimită la pensie toți angajații care împliniseră 60 de ani, printre care și Radu Levârdă. Care a continuat să-și exercite meseria de ziarist sportiv la diverse campionate mondiale și europene de kaiac-canoe, lupte, bob-sanie, skeleton, polo, popice, atletism și altele.
Acum, la Tribuna pensionarului păstorește rubrica de sport, dedicată foștilor jucători, antrenori și arbitri care continuă să activeze după ce au ieșit la pensie. Rubrică pe care o susține și la Cronica Timpului, publicație a UZPR.
Figurează în Enciclopedia Educației Fizice și Sportului din România, la sectorul dedicat personalităților de ieri și de azi.
Se mândrește cu fiica sa Andrada-Cezara, absolventă a Facultății de Drept a Universității din București, cu nepoțica Alexandra-Daria, elevă în clasa a XI-a, premiantă an de an, și cu fratele Florin Buzatu, din a doua căsătorie a mamei, arhitect pensionar.
Să-i dorim inspirație, sănătate și putere de muncă pe mai departe, pentru a oferi celor din jur și în continuare informații și clipe de relaxare, alături de articolele sale minuțioase, exacte și convingătoare. La mulți ani!

Articolul Șase decenii în presa audiovizuală – de Valentin Uban a apărut prima dată pe Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România.

Sursa: uzpr.ro