(…) 18 septembrie 1888

„Pe litoralul Mării Negre, lângă frontiera noastră dinspre Bulgaria, se află un mic oraș, azi mai mult în ruină, altă dată însă foarte prosper. Mangalia a fost odată un adevărat port de mare. Genovezii au construit aci o imensă digă la care până acum vreo treizeci de ani se încărcau și se descărcau vasele. Diga genoveză apare încă la suprafață; de câte ori vântul bate de la mare, ea se vede foarte bine și pentru a da o idee cât de puțin e acoperită de apă putem spune că luntrele nu  pot trece peste ea. Diga genoveză n-a fost desființată de secolele care au trecut peste ea sau de undele care au lovit-o atâta timp, ci de mâna omului.

Când s-a construit linia de drum de fier Cernavoda-Constanța, un caimacam turc, pentru a face servicii companiei engleze, a pus sau a tolerat ca ea să fie dărâmată până sub nivelul apei, până atât cât să nu mai poată servi la nimic; de atunci a încetat orice comerț în acel port, orice speranță a Mangaliei de a se mai putea ridica; toți acei care-și aduceau productele la noi au fost siliți a le căra la Constanța și a le exporta pe-acolo, ceea ce convenea îndeosebi companiei engleze care obținuse construirea liniei și a portului Constanței.

Cu intrarea Dobrogei sub stăpânirea României o parte din speranțele pierdute ale Mangaliei începură a renaște. Funcționarii români vorbeau pe atunci de importanța ce avea diga genoveză, de înălțarea ei, de dragarea portului; ei arătau cât de lesne s-ar putea face toate acestea. În adevăr, materialul care a potmolit portul sunt chiar pietrele ce au fost date jos de pe digă, scoțându-le și punându-le unde erau odată, se obține înălțarea digei și dragarea în parte a portului. Ei vedeau pe teritoriul comunei Mangalia, la 500 de metri de centrul orașului, un lac care se întinde pe vreo 20 de kilometri și care are la noi, în poalele dealului Mangaliei, la 800 de metri de centrul orașului, un bazin natural rotund cu o circumferință de cinci kilometri, având o adâncime de 12 până la 14 metri, adică cam de 40 de picioare, constituind un admirabil port natural, înconjurat de pământ, putând servi, cum se vede că a servit o dată din cauză că se găsesc și atâtea ancore în el, la adăpostirea vaselor și la încărcarea lor.

Acest lac comunică cu marea, gura lui despre mare este nițel împotmolită de nisip, pe o distanță însă de câțiva metri. Toți acei care l-au văzut au înțeles că doar cu o mică cheltuială lacul se poate pune în comunicare cu marea și prin urmare se poate face de îndată un port din cele mai bune, un port natural, ferit de vânturi, un port din cele mai avantajoase. Pe malul acestui bazin se află cunoscutul isvor de apă sulfuroasă, unde se clădise de Ministerul de răsboi un mic stabiliment de băi, la care se trimiteau, dar nu se mai trimit azi soldații bolnavi, care aveau trebuință de asemenea băi.

Tot pe atunci se vorbea de o linie de drum de fier, de la Constanța la Mangalia, sau de la Medgidia la Mangalia; se vorbea mai cu seamă de această din urmă linie pentru că ea ar fi putut fi continuată spre Tulcea și ar fi deservit părțile cele mai productive ale acelui județ și ale județului Constanța. Se vorbea de toate acestea pe atunci, pentru că guvernul liberal înțelesese importanța Dobrogei și misiunea civilizatoare pe care o aveam aici noi, Românii. De aceea, în timpul guvernului liberal, a domnit o activitate administrativă așa de mare, încât, în timp de mai puțin de 10 ani, a schimbat, pe cât omenește este posibil a se face într-un timp atât de scurt, întreaga față a lucrurilor din Dobrogea.

Atunci s-a introdus sistemul nostru administrativ, s-au construit localuri de primării și de școli în toate comunele, localuri cum se găsesc în județele noastre cele mai prospere; s-au clădit localuri de subprefecturi; s-a reclădit localul prefecturii din Tulcea; s-a făcut șoseaua Tulcea-Constanța; s-a făcut o mulțime de șosele vicinale comunale; s-au lărgit și curățat drumurile pe unde nu se puteau face șosele; s-au făcut poduri și podețe; s-a parcelat pământul, verificându-se toate titlurile de proprietate; s-a stabilit un regim silvic și s-a început înființarea de pepiniere pentru împăduriri; s-au construit cazărmi în toate părțile, spitale în orașe și în județ, școli în orașe, biserici în satele creștine etc. etc., înfrumusețându-se orașele prin construcții de tot felul și prin tot ceea ce putea servi la înmulțirea comerțului lor și luând un aer de prosperitate recunoscut de toată lumea.

Pe atunci s-a autorizat stabilirea unui număr considerabil de locuitori români în județul Constanța și s-au înființat sate noi românești, cele mai frumoase din Dobrogea, astfel încât un viitor recensământ va arăta că populațiunea este, azi, în majoritate română, socotindu-se, pe lângă noii veniți, românii care se aflau înainte de anexare aici, conservându-și limba și religia lor și nedeosebindu-se întru nimic de cei alți români de peste Dunăre. Activitatea guvernului liberal se sporea în fiecare an prin studiul necesităților fiecărei localități din Dobrogea. De aci năștea, pe lângă ceea ce se făcea, planurile pentru tot ceea ce trebuia să se facă în viitor, cum este grandioasa lucrare a podului de peste Dunăre și a portului din Constanța.

Pentru Mangalia, guvernul liberal nu s-a mărginit a face numai proiecte; el a căutat, până la ridicarea unor lucrări mari de viitor, legate de alte lucrări care trebuiau executate mai întâi și, să asigure un mijloc de viață acestui oraș, foarte important prin poziția lui de port și de punct de graniță. Neputându-se întreprinde îndată reconstruirea digei, dragarea portului sau transformarea lacului Mangaliei într-un port, s-a căutat să se dea un mic avânt comercial acestui oraș. De aceea s-a cheltuit, în anul 1886, o sumă de vreo șaptezeci de mii de lei și s-a făcut o mare punte de lemn, o digă, la care se încărcau și se descărcau cu înlesnire corăbiile, s-a înființat o căpitănie de port și o vamă, ca sucursală a vămii din Constanța. Ce s-a întâmplat însă? De-atunci și până acum a putrezit un picior ori două de la acea digă. Lucrul e natural și oricine se aștepta la aceasta.

Ce credeți că a făcut guvernul d-lui Lascar Catargiu ? Că a reparat diga ? Nu. A  dat în antrepriză dărâmarea digei! Da, s-a ținut licitație pentru a se vedea cui să i se plătească ca să dărâme puntea aceea. Și s-a oferit un domn care, pentru a o dărâma, a luat o sumă cam de vreo 7000, adică șapte mii de lei! Materialul l-a transportat în curtea localului subprefecturii. S-au dat 7000 lei pentru dărâmarea puntei, pe când cu o mie  de lei putea să o repare! Ceva mai mult ! S-ar fi putut repara fără  nici o cheltuială! Administrația n-ar fi avut decât să cheme pe comercianții și proprietarii din oraș și să le ceară să contribuie la repararea puntei; toți ar fi dat de bună voie și banii și munca și materialul necesar, numai să nu se dărâme acea punte, singurul mijloc de a-și face micul lor comerț.

Un proprietar de-acolo spunea că el singur ar fi fost dispus a da o sumă de o mie lei pentru aceasta. Căci nu poate să-și închipuie cineva disperarea locuitorilor din Mangalia când au văzut că se dărâmă acea punte! Depeșile de protestare pe care le-au expediat în acele 24 ore au costat 180 de lei! De atunci și până azi au cheltuit mai bine de 400 lei pe telegrame, căci ei nu încetează cu protestările lor! Se poate o mai mare inepție administrativă ? Se poate o mai mare bătaie de joc? Unde, în ce țară din lume, s-a mai auzit să desființezi un port? S-a auzit în vremea turcilor, și ca turcii a lucrat și actualul nostru guvern.

E așa de straniu acest act al guvernului conservator încât pare de necrezut; cu toate acestea așa e și este cunoscut de toate organele guvernului, căci n-a rămas nimeni în Stat, de la Rege și până la cel din urmă funcționar, căruia să nu i se fi reclamat contra acestei măsuri vexatorii și stupide. Și când te duci la Mangalia, vezi că nu mai e port, că nu se mai poate încărca nimic, dar cu toate acestea există încă o căpitănie de port și o vamă ! Ce or fi făcând acei funcționari acolo? Gospodăria conservatoare a găsit de cuviință ca lemnele podului să le puie în curtea localului administrativ. Aci putrezesc de ploaie și cu timpul, iarna mai cu seamă, dispar bucată cu bucată, astfel încât la vara viitoare nici urmă nu se va mai vedea din fosta digă a portului Mangaliei! Și trebuie să se știe că un adevărat comerț de export de cereale se făcea aici.

Toată plaja Mangaliei, de la Yanlic până dincolo de Cara Omer și până aproape de Constanța, își transporta grâul, orzul, inul, porumbul la Mangalia. În ultimul an s-au exportat peste 200.000 hectolitri de grâu. Se făcea bine înțeles și un mic import pentru trebuințele orașului și ale comunelor rurale, de cafea, zahar, lumânări etc. Ce este mai mult, comunele din  Bulgaria, cu toate taxele de import ce se percep la graniță și cu toate șicanele ce se întâmplă în asemenea ocazii, își aduceau produsele la Mangalia pentru că aveau punctul de export cel mai apropiat pentru două județe bulgărești vecine. Dar cine din guvern stă să se ocupe de asemenea treburi? Nu vrea nimeni să audă sau să vadă. S-a stricat un picior la puntea din Mangalia ? Guvernul dă ordin să se dea puntea jos ! Mai boieresc lucru nici că se poate! De aceea cu dreptate am zis noi: Boierii vor să facă ceva pentru că sunt la putere, dar, neputând să facă bine, fac rău, strică ceea ce s-a făcut. Afară de cazul ciutacului turc de la Mangalia, nu s-a auzit încă  ca un guvern să distrugă un port.” [6]  (…)

Continuarea în ziuaconstanta.ro. Autor: Aurelia LĂPUȘAN.

The post Mangalia, septembrie 1888 – File din Jurnalul aniversar de Dobrogea. 150. La pas prin istorie (33), de Aurelia Lăpușan appeared first on Mangalia News.